Vaginopolis

Cocina de copii

2009-06-11T12:41:00.000-07:00

Asta e schita unui roman pe care probabil nu il voi scrie niciodata. Dar imi place sa cred ca e un punct de pornire a sa, din egoism si slabiciune.

dedicat lui Josef Čapek, care a inventat un cuvânt ca oricare altul

Deşi auzise toate legendele posibile despre acest loc şi ziarele erau pline cu el, lui Mahal nu îi venea să creadă că există cu adevărat. Deşi întreaga lui generaţie era obişnuită cu acest lucru, Cocina de Copii i se părea un lucru odios şi inimaginabil. Acum se plimba printre rândurile cu nou-născuţi, iar ghidul le tot spunea despre ADNul care le este şi tată şi mamă acestor copii, care practic sunt nenăscuţi. Selecţia artificială a depăşit demult selecţia naturală. Avatajele acestor copii sunt mai întâi avantajele noastre pentru că îi putem folosi în orice scop. Toate aceste cuvinte pe care Mahal le auzea, refuza să le accepte.

Hala imensă, cuprindea un fel de ţarcuri, în care copiii se târau, aşteptându-şi soarta. Soartă ce depindea de plasamentul fiecăruia. Dacă nu se afla la FAMILIE putea fi la MÂNCARE, SCLAVI sau EXPERIMENTE. Lui Mahal i se făcu greaţă şi ceru ajutor ghidului, care îl enervă şi mai mult cu amabilitatea sa ieşită din comun. „Vi s-a făcut rău domnule? Probabil este de la ţipete.” „Nu, boule, e din cauza ta şi a mizeriei ăsteia” a spus, probabil, Mahal. Nu mai ştia. A spus sau nu a spus cu voce tare aceste cuvinte? Nu contează asta. Contează doar că mii de copii sunt vânduţi zilnic pentru că sunt mai buni decât orice robot, pentru că sunt ascultători şi pentru că termenul de valabilitate este foarte mare. Stă scris în ADNul lor, ajutat de o educaţie cu un profesor de sclavi, cum să se comporte cu un stăpân. În trecut, până prin secolul XXII, hrana animală era încă posibilă. Acum, singurul animal rămas, omul, este şi hrană. Se spune că omul din trecut numea asta canibalism şi era total împotrivă, însă gândirea sa a evoluat iar astăzi vedem altfel lucrurile. Până în trei ani, carnea umană este foarte fragedă şi foarte hrănitoare. Copanele ce provin direct de la Cocina de Copii sunt cea mai scumpă hrană de pe Pământ, căpătând eticheta de delicatesă.

Mahal a părăsit hala, reuşind să iasă pe un hol. A scăpat de ghid. Ideea de a scrie un articol despre acest loc i se părea mai mult decât macabră, o privea ca fiind sadică. „Sunt un înapoiat, dar mie carnea de om mi se pare greţoasă” nu coincide cu ce a auzit toată copilăria sa „Mănâncă mamă, ca să creşti mare. Ochi nu-ţi place, ureche nu-ţi place, de copănele ce să mai zic” Mahal îi răspunde mamei sale, cu o întârziere de câteva zeci de ani „Dar, mamă, copiii ăştia, cu toate că or fi ei programaţi au tot dreptul să fie altceva decâ frigărui”. Iese din Cocină. La ieşire este luat de braţ de un zdrahon, care îl smuceşte din loc, târându-l într-o cameră, aflată la subsolul Cocinei. Mahal nu opune rezistenţă, dându-şi seama că are de-a face cu o forţă a naturii. Acolo este aşteptat de un tânăr ras în cap, complet dezbracat. Înfăţişarea sa îi exprimă lui Mahal ideea generala de anemie. Camera în care este introdus îl orbeşte. Deşi nu vede nici o sursă de lumină, încăperea este orbitoare. Cu toate că s-ar putea să fie din cauza luminii puternice, Mahal consideră că această cameră este goală, aflându-se închis într-un cub perfect. Zdrahonul părăseşte încăperea, lăsându-i pe cei doi singuri. Aflaţi faţă în faţă, Mahal devine intimidat de Spân. Privindu-l cu ochii mici, acest personaj straniu îi dădea impresia unui Iluminat.

— Ştii cine sunt? îl intrebă Spânul pe Mahal, cu o voce de copil.

— Habar nu am.

— Sunt un copil al Cocinei. Probabil te întrebi de ce te-a adus prietenul meu, care să îţi spun sincer şi el este un copil al Cocinei, aici, nu?

— Da.

Mahal, în ciuda dezorientării sale vorbeşte ferm. Căldura îl acaparează.

— Nu e nevoie să spui mai multe. Ştim. Ştim că ţi s-a făcut rău din cauza ideilor spuse de ghid.Orice ghid este şi el un copil al Cocinei, aşa că este programat în această privinţă, să cunoască reacţiile umane şi motivele ei.

Mahal îl priveşte fix în ochi, încercând să înţeleagă ceva din expresia Spânului. Nimic. Cuvântul de ordine este echivocul.

— De ce? Spânul aproape că îşi lipeşte urechea dreaptă de umăr. Gestul este foarte lent, dar revenirea la poziţia normală o face brusc. De ce ai impresia, continuă el, că există ceva greşit în aţi programa copiii? Să ştii că mulţi copii născuti aici, revin în sânul familiilor, cu toate atribuţiile pe care famila şi le-a dorit.

— Pentru că este imoral.

— Imoral să nu mai existe suprapopulaţie? Imoral să existe numai copii sanatoşi?

— Ăsta nu e un răspuns, se apară Mahal. Adică vrei să spui că asta vă dă justificarea sa faceţi ce faceţi ?

— S-a eradicat suprapopularea. Fenomenul acesta a apărut tocmai în secolul XX şi de-abia odată cu aparaţia Cocinei lumea a început să poată să respire. Omul de-abia acum este sincer cu el însuşi. ADNul este adevăratul Dumnezeu. Cocina face cât toate zeităţile trecutului. Şi tu ai fost în Cocină, ştii bine. Doar ai fost programat să nu îţi placă Cocina şi carnea de om.

Consternat, Mahal îl priveste cu ură pe Spân. Un lucru dintotdeauna ştiut, dar refulat în străfundurile inconştientului.

— Întotdeauna ai ştiut asta, dar ai refuzat să recunoşti. Eşti programat să faci ce faci. Nimic nu mai este acţiune voluntară, istoria ne-a învaţat că nu ne permitem să mai avem acest lux. Nu mai există nici un om care să nu facă parte din Cocină, iar copiii comestibili sunt cei orfani, care indiferent de programarea pe care o au vor fi nefericiţi. Există şi lucruri pe care ştiinţa nu le poate face.

Cuvintele ghidului parcă se repetau la indigo. Ultimile cuvinte pe care Mahal le-a auzit au fost „o masturbare şi trei clickuri nu poate fi numită dragoste,dar cel puţin acum avem cu toţii sensul vieţii noastre relevat”.

Noaptea îngropă Cocina în beznă. Dintr-o lumină care se deschide şi se închide la fel de repede, iese Mahal. Singur, în faţa acestui mamut negru. A fost inconştient? Dacă da, pentru cât timp? Dincolo de această întrebare o telecomandă îl teleghidează către Cocina. Urcă scarile şi intră. Un hol lung şi gol îl conduce către un ghişeu. Simte că acest ghişeu a fost construit special pentru acest moment, special pentru el. Doamna de dincolo de geam îl ia în primire:

— Ce fel de copil doriţi şi cu cine?

Întrebarea îl miră, dar răspunsul său categoric şi mai mult.

Paranoia

2009-06-10T04:40:00.000-07:00

Va urez o sedere placuta pe aceasta planeta, in aceasta viata si mai ales in acest moment bine delimitat in timp!
Momentan lucrez la un scurt-metraj impreuna cu amicul Kido, care sper sa exprime intr-o mai mare sau mai mica masura ceea ce eu numesc experienta negativa privind perceptia. Odata incercata starea de paranoia este absolut imposibil sa uiti impactul avut, dar incepi sa realizezi ce se intampla in mintea unui schizofrenic si mai ales incepi sa iti pui intrebarea: unde se termina normalitatea si unde incepe nebunia. Paranoia uneste experienta fizica (convulsii, bataie puternica a inimii) cu cea psihica (panica, claustrofobie) intr-un cocktail de neuitat din care poate rezulta un film.
Nu stiu daca este Vaginopolis 4, mai ales ca vom merge la Timisoara cu el, la un festival de film, fapt ce incalca o regula nescrisa a Vaginopolisului si anume ca filmul sa fie un experiment vazut de un cerc de cunoscuti cat mai restrans. Ca petele de culoare vor fi predominant mov nu e de mirare, si daca va intrebati de ce, raspund ca asa e si poza asta care mie mi-a cam schimbat intregul sistem de valori spirituale. Ne vom juca prin Sony Vegas si Adobe Premiere, cu influente de pe la Jan Svankmajer, Mamelino si old Vaginopolis.

Un nou mod de a vedea realitatea

2009-03-09T13:45:00.000-07:00

Noua viziune a lumii născută odată cu promoţia anilor ’70 a adus în cinematografia românească un spirit ludic şi o percepţie metaforică ce a atins toate nivelurile umane, sociale şi morale. Metafora imaginii fuzionează cu texte de asemenea dintr-un registru necinematic, iar sunetul capată o valoare de personaj. În această perioadă se ivesc spirite libere care într-o măsura mai mică sau mai mare vor confirma prin creaţii însemnate. Această generaţie, pe care aş numi-o “generaţia argonauţilor” întrucât s-au aflat în permanenţă în căutarea lânii de aur, va confirma şi deceniul următor, dovedind nu doar imaginaţie, dar şi maturitate şi continuitate.

Anul 1971, prin filmul documentar Apa ca un bivol, a marcat debutul generaţiei ‘70, dintre care s-au afirmat mai ales regizorii Dan Piţa, Mircea Veroiu şi Stere Gulea şi operatorii Iosif Demian şi Dinu Tănase. Acest reportaj poetic demonstrează unitatea tinerilor artişti, dar şi personalitatea fiecăruia. Filmul are mai mult acest rol al punctului de plecare, asemănător cu filmele de diplomă ale cineaştilor polonezi, a căror importanţă constă mai mult în afirmarea unei viziuni, a unei estetici ce urmează să fie dezvoltată prin eventuale lucrări.

Premiat la Cannes, filmul Nunta de Piatră întruneşte două medii metraje: Fefeleaga (Mircea Veroiu) şi La o Nunta (Dan Piţa). Imaginea este semnată de Iosif Demian. În cele două adaptări după Ion Agârbiceanu se recunoaşte o nobleţe a regiei fotografice, în care actorii devin obiecte şi împreună cu acestea emană o stare de finalitate. Cu o culoare locală exemplară (universul nostru ţărănesc, tradiţional), filmul se deschide cu generozitate universalităţii prin exprimare şi prin valoarea lui estetică. Scindat prin cele doua povestiri, dar şi prin cele două stiluri, prin Nunta de Piatră se realizează o întoarcere la motive sacre şi folclorice, formându-se o alegorie de simboluri. Imaginile reci de la nunta cu moartea din Fefeleaga zdruncină prin puterea sugestiei, la fel cum nişte neofiţi iau parte la un rit ancestral, desecralizându-l prin ignoranţă.

Plecând de la acest prim segment important din filmografia lui Mircea Veroiu, ajungem la descoperirea unei adevărate forţe în studiul detaliilor şi al formei cinematice. Debutează cu un limbaj pur, care încet, încet se va dizolva în detrimentul formei. Un exemplu ar fi Adela, realizat mai târziu, în 1985. Calitatea plastică a imaginii transpune cinematografic romanul de analiză psihologică al lui Garabet Ibrăileanu. Este preferat unghiul subiectiv, punctând centrul de interes fie cu un zoom, fie cu prelungirea unui anumit cadru, chiar cu o uşoară tentă de ralanti ce produce senzaţia de contemplare. Se compune o întreagă lume a obiectelor şi cu ajutorul costumelor Hortensiei Georgescu, dar şi cu obiectivizarea acelor personaje ce stau sub semnul unei pendule stricate, deci a timpului. Formula simetrică îl ascociează pe Veroiu cu un creator conceptual. Prieten şi colaborator cu Dan Piţa, alături de acesta realizează Nunta de Piatră şi Duhul Aurului, dar ambii aduc replica comunistă a westernului, osternul (gen cultivat în URSS de Nikita Mihalkov) prin mai slabele Profetul, Aurul şi Ardelenii, Pruncul, Petrolul şi Ardelenii şi Artista, Dolarii şi Ardelenii.

Cea de-a doua jumătate din Nunta de Piatră trezeşte o oarecare curiozitate. Se prezintă un rit ancestral, dar se renunţă la tonul solemn din Fefeleaga. La o Nuntă învinge stricteţea formulei vizuale prin ironie, destrămându-se false mituri. Se prezintă nunta, ca o sindrofie, nu ca proces spiritual esenţial. Pentru acelaşi joc de solemnintate/ironie, Dan Piţa optează şi în Concurs şi în Faleze de Nisip. În cel dintâi sunt remarcate semne ale iluziei (mersul pe apă, ţipătul fetei, praful exploziei, motivul nălucii în cazul Puştiului) ce converg către o himeră generală, în care concretul este pus sub semnul întrebării, iar personajele, fiecare în parte fiind bine conturat, capătă transparenţă. O parabolă, în care Puştiul devine un mântuitor pentru ceilalţi. Exploziile apocaliptice din final au rol revelator. Prim planurile caută reacţii ce aduc o creionare din ce în ce mai corectă a personajelor, iar mişcările bruşte de aparat intervin în momentele de angoasă şi disperare. În Faleze de Nisip este ridicată problema percepţiei realităţii. Acelaşi Puşti din Concurs este de data aceasta asociat cu omul nou.

Legat de cei doi regizori menţionaţi prin primele creaţii, Iosif Demian oferă o sensibilitate a cadrelor spaţioase. Debutează ca regizor cu un film poliţist conceput ca un puzzle reportericesc, ce pleacă de la o premisa de docudramă şi care surprinde tipologii umane raportate la drama unei fete. Încadratura din O lacrimă de Fată ne apropie de cinema-verite, unde operatorul Iosif Demian iese la suprafaţă prin racursiuri ce intrigă prin forţa lor de dorinţă a evadării din zona teluricului. În Baloane de Curcubeu personajele lui Fanuş Neagu prind viaţă printr-o proiecţie onirică a unui preşedinte de cooperativă agricolă. Filmul radiografiază cu umor viaţa unei localităţi rurale din România anilor ’80. Se optează pentru culori vii, iar încadrarea este destul de strictă, ramele fotografice fiind prezente chiar şi în secvenţele a căror încărcătură de tensiune era suficientă. Totuşi, Iosif Demian rămâne un regizor-operator, fiind preocupat mai mult de partea tehnică a operei. Astfel, experimentele făcute de el nu se conturează ca un întreg, ci rămân parcă la stadiul de idei.

Contra-exemplul operatorului-regizor este Dinu Tănase. După o activitate ca operator, în care a colaborat cu Andrei Blaier, Dinu Tănase îşi încearcă viziunea regizorală. Teoretician al imaginii şi al cadrelor nefixe, Dinu Tănase se foloseşte de imagini,sunet şi acţiune pentru a înlănţui un paralelism al societăţii care răsună dureros în individual. Preocupat atât de politic cât şi de uman Dinu Tănase realizează unul dintre cele mai bune filme româneşti, La Capătul Liniei. Acesta seamănă întrucâtva cu Cursa lui Daneliuc. Aparatul, deseori ţinut în mână, aduce un surplus de tensiuni şi mai ales de actualitate. Este zugărvit un gri al societăţii care nu demonstrează nimic altceva decât lipsa petei de culoare şi faptul că personajele se văd între ele ca fiind gri şi şterse.

La polul opus se află Alexandru Tatos. Temperament diferit, tratează cu delicateţe şi tandreţe umanul. Debutează cu Mere Roşii. Este foarte atent la chipurile actorilor, prim planurile adâcind profunzimea spaţiului. În Secvenţe avem de-a face cu o gravitate a mis-en-scene-ului, cu un simţ al simbolului îndreptat ătre un proto-hiperealism. Prin această peliculă Tatos îşi aduce aportul la experimentul general încercat de generaţia ”argonauţilor”, prin formula de film în film. Din acest punct de vedere întreaga generaţie a contribuit la această estetică reportericească. În perioada 1975-1990 împreună cu Florin Mihăilescu, Tatos formează unul dintre cele mai solide cupluri regizor-operator. Această relaţie a fost cultivată de-a lungul acestei generaţii. Pentru crearea unei opere, fiecare contribuia cu viziunea sa.

Aceeaşi tandreţe o încearcă si Stere Gulea, dar Alexandru Tatos rămâne în continuare un caz singular, întrucât Gulea nu va reuşi pe deplin să ia parte la înaintarea „argonauţilor” pe tărâmul cinematic. Se remarcă prin preocuparea pentru o construcţie dramaturgică solid articulată şi pentru dimensiunea culturală a operei cinematografice. În rest, motivele proustiene alese pentru Iarba verde de acasă falsează ca imagini prin nişte flas-back-uri din registrul literar, prin intermediul unor convenţii teatrale şi prin introspecţie. Toate aceste elemente nu se vor finisa într-un demers ce vizează fie amploarea filmului sau personalizarea imaginii. Film consacrat în cinematografia românească, Moromeţii conţine şi el aceste elemente, dar probabil datorită maturizării depline a regizorului, acestea sunt controlate şi însuşite lui Nicolae Moromete.

Ca inovator stilistic şi conceptual, Mircea Daneliuc cultivă o poetica aparte. Este un caz izolat ce se raportează la filmul american, care tocmai reînvia in anii ’70. Începutul Cursei, cu making-of-ul unui reportaj TV despre plecarea transporterului (reporterul fiind însuşi Mircea Daneliuc), cu gafele şi rateurile inerente, deschide un dialog între creator şi privitor. Se anunţă un realism brut care totuşi nu va avea loc! Dimensiunea simbolică a creării unor cadre de excepţie (imaginea este semnată de Florin Mihăilescu), precum cel al cârdului de bivoli, al ghemului rostogolindu-se prin ploaie sau al şoselei încinse, din care parcă iese acel transporter-mamut. Este un film cu potenţial de cult. Daneliuc continuă cu creaţii de excepţie precum Proba de Microfon sau Croaziera. În primul, reportajul revine, de data aceasta cu menirea de caracterizare a unor stări pe care le trăieşte operatorul intepretat de Daneliuc. Un cadru din Croaziera ce mi-a trezit interesul şi merită o atenţie specială este cel în care de la înălţimea punţii navei de comandă unde se află statul major al expediţiei, tovarăşul Proca, ce priveşte într-o cromatică roşiatică (cinabru), datorată momentului zilei, cele două lanţuri de bărci în care sunt elevii premianţi trase de navă.

Fără dar şi poate, generaţia apărută în anii ’70 ce a confirmat în anii ’80 face parte dintr-un context european al schimbării. Începută odată cu demersurile unui Godard sau Truffaut în Franţa, schimbarea a ajuns şi dincolo de „zidul Berlinului” în Polonia şi Cehoslovacia. Aceste două cinematografii au însemnat pentru cineaştii români o şansă şi o sursă de inspiraţie imensă, atât ca structură şi stil, dar şi ca atitudine. Colegialitatea echivalează, nu odată, cu prietenia, astfel încat s-a format un climat lejer, în care s-a putut crea, în ciuda unor bariere ideologice impuse. Se optează pentru inedit şi pentru inefabil. Daca în Germania aria metaforei o împărţeau Herzog şi Kinski, pe tărâmul românesc aceasta este nemărginită, dar mi-ar plăcea să punctez o echivalenţă poate nu tocmai potrivită, între aceşti doi monştri sacrii ai cinemaului mondial cu Daneliuc şi Mircea Albulescu, în Cursa.

Filmele marcante din aceasta perioadă le consider ca fiind Cursa, Croaziera, La Capătul Liniei şi Concursul. Ca o concluzie punctez faptul că cineaştii au putut trece de barierele cenzurii, aducând oamenii în sălile de cinema şi prezentându-le un film personal, direct proporţional cu firea, temperamentul şi sensibilitatea celor care l-au realizat.

Recomandare - Burn After Reading

2008-11-26T09:37:00.000-08:00

Asa cum ne-au obisnuit la ultimile filme, fratii Coen nu isi mai impart sarcinile, ci le fac impreuna: scris, regizat si produs. Isi impart asadar premiile Academiei pentru regie si pentru cel mai bun film. Asta deja a trecut, ei merg mai departe. A fost lansat Burn After Reading. Totul merge snur, avand in vedere ca la urmatorul film deja s-au terminat filmarile, dar sa nu anticipez prea mult. Ne oprima la prezent. Schimbarea apare odata cu operatorul. Emmanuel Lubezki, operatorul lui Alfonso Cuaron, care si-a "semnat" imaginea pe multe filme remarcabile, l-a inlocuit pe Roger Deakins. Nu o spun intamplator, ci pentru ca m-a surprins din doua motive. Odata, pentru ca Deakins a ajutat in mod esential la definirea stilului Coenilor, cu un decupaj bine definit si o imagine clara, ducand spre filmul noir si cand nu era cazul. Si la fel de mult m-a surprins faptul ca Lubezki ii foloseste stilul. Este clar ca realizatorii nu au vrut o schimbare, si Deakins a fost ocupat. Cert este ca s-au reunit si au filmat impreuna, A Serious Man. Muzica? Carter Burwell, bineinteles. Destul de stranie, cateodata emotia emanata depaseste cu mult cadrul dramaturgic, care este mai mult dezorientativ. Dar si farsa e pana la urma o drama.
Povestea este imprevizibila, cu rasturnari de situatie realizate in ritmul scurt-metrajelor. Intrigile se tin lant, practic neexistand un fir epic de sine statator pentru a fixa un moment initial. Totul este luat din mers, fiecare personaj avand varianta sa, teoria sa si adevarul sau. Actorii fantastici si ei. In ordinea aparitiei: John Malkovich. Pe lista mea a marilor actori americani in viata, se inscrie printre primii, printre Buscemi, Hoffman si Keitel. Este un personaj static. Starea lui este neschimbata, intotdeauna fiind impulsiv, actionand in mod violent, ne bucuram chiar de un pumn in figura lui Brad Pitt. Isi asigura dominatia prin agresivitate, iar inteligenta sa este ridiculizata. Nevasta lui Joel Coen, Frances McDormand, face din nou un rol foarte credibil. Ea reprezinta femeia americana de zi cu zi, si nu "cea de la Hollywood". Nu actioneaza cu precizia din Fargo, ci are mai degraba o gandire episodica, atentia fiindu-i atrasa intotdeauna de ultima "provocare". Brad Pitt joaca un dement total, iar George Clooney pe al unui idiot total. Intalnirea celor doi este punctul forte al credibilitatii actoricesti. Nu tind spre spoiler, asa ca ma abtin sa spun doar ca scena respectiva este senzationala datorita unor expresii faciale de geniu si a unor reactii deloc fortate, dar profund convingatoare. Tilda Swinton are o aparitie rece, fara fond si deloc spirituala. In antiteza cu ea se afla Richard Jenkins, acelasi gen de milog pe care il tot vedem prin filme si pe strada. Indragostitul bleg din Dancer in the Dark, daca vreti, care o astepta cu dubita aia hidoasa pe Bjork sa o conduca in vizuina ei.
Mult umor negru si foarte mult absurd. Finalul de asemnea intervine intr-un moment in care parca incepi sa intelegi ce este de neinteles. Vizionand intreaga filmografie a Coenilor (si nu odata) pot imparti creatia lor in doua stari: filmul de tribut si filmul personal. Acesta face parte din prima parte. Tributul nu mai intervine asa de evident ca pana acum, inclinat filmele anilor '40, '50, in special pentru Frank Capra pentru povestile tipice de oras, realizate intr-un spirit regizoral umoristic, screwball-ul himeric ce a transformat divertismentul in magie. Dar exista, si se extinde pentru a aduce un omagiu unor anonimi care fac schimb de destine in cel mai pur stil shakespearian (avem precendentele Miller's Crossing si Fargo).
Burn After Reading nu tinde sa fie mai mult decat este. Tot unul din mentorii lui Joel si Ethan spunea: "it's just a movie". Cateodata chiar nu vrei altceva, decat o reactie efervescenta intr-o poveste. Pana la urma totul merge pe filosofia Vaginopolis: nu te lua prea in serios daca vrei sa ajungi la umorul de calitate. Si deja vorbim de un umor intelectual si elevat cand vorbim de acesti creatori moderni care "fura" din istoria filmului cat pot de mult.

Un regret profesional. Actorul nu i-a intotdeauna repetia ca fiind ceva serios:

Jhonen Vasquez

2008-09-03T09:05:00.000-07:00

Acum nu stiu care e mai reprezentativ, el sau Nny. Pe undeva la mijloc se aseamana, dar am ales creatorul pentru ca s-a gandit la angoasa existentialistilor si a facut benzi desenate despre asta, a creat cel mai cretin personaj in opinia mea, e heterosexual desi aparenta spune cu totul altceva, e fan Vonnegut si mai presus de orice a infiltrat un desen animat cu mesaje subliminale marca Mr. Scolex. Daca te sperie ideea ca poti muri ars, artistul de fata ti-o va indulci creand un cazan de jeleu fierbinte in care vei fi demn sa mori in stilul Vasquez, in costum de elan sau iepure. Hai sa le luam pe rand si sa ne dam seama in ce masura Vasquez e un mentor Vaginopolis.

Johnny the Homicidal Maniac

Johnny, zis Nny, este un adolescent preocupat cu omucideri, torturi si violenta extrema de orice fel. Cele 7 volume contin deopotriva povestea lui Nny cat si benzi desenate facute de acesta. Exista nenumarate procedee pe care le puteti incerca pe cei pe care nu ii aveti tocmai la inima. Eu unul am invatat ce poate face, de exemplu, o sonerie! Ma rog, avem de-a face cu prototipul inadaptatului societatii, tipul de om care plange la o ecranizare a Procesului. Partea a doua este ca un sarman nenorocit il vede si rade de el, restul e istorie. Dialogurile cu victimele sale sunt delicioase, unele hilare, unele chiar triste. La un moment dat chiar se indragosteste, de Devi (vezi I Feel Sick), dar nenea e acum mult prea inadaptat pentru a nu folosi in relatie cutitul. E genul de om care daca iti cere o Cola ar fi bine sa ii dai. Uraste crestinii pentru ca au sperante si pot muri linistiti. Posedat de doua bibelouri, are ca prieten un iepure de plus. Si dupa ce bibelourile ii asasineaza iepurele il omoara si pe el. The End. Si urmeaza partea mea preferate: Raiul. Aflam de la Sfantul Petru ca Raiul este al dracului de urat si ca pe Pamantul nu este decat o campanie publicitara pentru a convinge lumea sa vina aici. Deci e un fel de Maldive daca stau sa ma gandesc la cati fluturasi cu Iisus te Iubeste vezi, poate chiar si pe la agentiile de turism. Scoate din sarite cativa oameni aflati in odihna de veci, care consta in statul pe scaun fara a te plictisi, bucura sau intrista. In discutia cu Dumnezeu, care este un mos somnoros care sta pe un tron sustinut de un sarpe, Nny caracterizeaza lumea in care a trait si ii pune intrebari existentiale. La sfarsitul monologului realizeaza cruda realitate, Dumnezeu a sforaie. E trimis la Senor Diablo care face putin misto de el si ii arata Iadul care nu e foarte diferit de Pamant, doar ca aici fatalitatea ti-e scrisa-n frunte si mori cam des. Volumul se incheie cu intoarcerea lui Nny printre cei vii si incertitudinea asupra existentei Raiului si Iadului, cu toate ca a fost acolo. Pe de alta parte avem de-a face cu benzi desenate in benzi desenate. Nny a creat doua personaje geniale, ce fac parte din personalitatea sa: Wobbly-Headed Bob si Happy Noodle Boy. Primul nu este cu siguranta opera lui Nny, dar strigatele lor sunt asemanatoare. Partea comica consta in faptul ca Bob intra in categoria "animalutelor dragalase" cu o gandire nitzscheana, obosind pe cei din jur cu predici despre supraom si despre inferioritatea vulgului. Al doilea este o schita, mai mult decat un desen, care urla in parcuri, in piete si pe strada. A fost gandit de Vasquez inca din liceu, cand prietena sa il batea la cap sa ii deseneze cate ceva, asa ca l-a creat pe Noodle Boy care este o mazgalitura urata si care normal ii displacea profund fetei. Deseori termina fiind batut sau chiar omorat. Daca vreti sa aveti o relatie intima cu Vasquez trebuie neaparat sa incepeti cu JTHM, care este o capodopera a genului.

The Bad Art Collection
"Happy Noodle Boi is not in this book but He is part of B.A.C." Ideologia B.A.C. este gasita pe prima pagina a acestui gunoi publicat. "Daca citesti asta intr-un magazin, da bani si citesti acasa" Avem rubrica cu pareri ale cititorilor" "I'm Jhonen biggest fan and I still think this is pure shit". Atat timp cat iti propui sa creezi hartie igienica e improbabil ca nu iti va iesi, mai trist e cu aia ca nu isi propun. Nu-i cazul. Scurt rezumat al continutului: cate o poveste pe pagina, fiecare desenata in cea mai mare graba, cu clisee sadice si comice deopotriva. E Jhonen care se grabeste sa deseneze ceva prost. Incercati poate va va place. Aici e toata filosofia Vaginopolis. Putina munca, putine asteptari, putine rezultate. The Bad Art Collection e un fel de Biblie a artistilor ratati.

Squee

Nu degeaba am spus ca JTHM e capodopera lui Mr. Scolex si e de prisos sa spun ca Squee este un personaj extras din volumele atat de slavite. Well, de prisos sau nu, deja am spus si poate v-am stricat surpriza (care?!). In fine, Squee este vecinul lui Nny, un copil introvertit, ignorat de mama sa si urat de tatal sau. Singurul sau prieten, in afara de Nny (he he) este Shmee, ursul sau de plus. Sadism curat. Curat sadism. Stati linistiti, nu i se intampla nimic lui Squee ci tuturor din jurul sau. Ceea ce e mult mai rau pentru psihic. Asista la crime bestiale, rapiri extraterestre si mai este coleg si cu Anticristul numit ironic (si cand spun ironic ma gandesc la originea lui Vasquez), Pepito. E copilul cu o copilarie demna de un viitor sinucigas. Ma-sa il il intreaba daca nu a absolvit colegiul (desi are 7,8 ani) si tac-su ii spune ce fericit ar fi fost daca "nu existai!". Imaginati-va la varsta lui si puneti-va in situatia lui. Un criminal in serie iti intra pe fereastra, scuzandu-se ca nu mai poate intra prin dusumea, intrucat coridorul construit de el l-a blocat cu cadavre si nu iti face nimic, doar iti da sfaturi care mai de care mai sinistre, din care normal nu intelegi nimic, doar te sperii si vrei sa iti iei lumea-n cap. Pana la urma Vasquez cred ca a facut un joc dublu. Odata, ne arata un ucenic al lui Nny, pe de alta parte ne arata probabil o posiblila copilarie a acestuia. Deci avem 7 volume JTHM si 4 cu copilaria lui Nny. Nice!

Fillerbunny
Nenea asta scria si el ca tot omul o carte sadica despre un copil de 7 ani. Ideile iti vin, dar cu masura, asa ca la un moment dat i s-au terminat. Ce poti face cand ai un numar limita de pagini. Nu e Tolstoi, nu se apuca sa impleteasca personaje si sa foloseasca contrapuncte. Nu e nici Kafka sa isi arunce lucrarile ca vezi doamne le va publica posteritatea. Nu! Il aduce pe Fillerbunny (nume sugestiv) care umple spatiul gol si recunoascand aceasta. De acum incolo va deveni cel mai chinuit personaj posibil, deoarece este un iepuras facut intr-un laborat doar cu acest scop: durere, chin si spectacol pentru ceilalti. Apare si la finalul lui I Feel Sick rugand cititorii sa spuna ca le-a placut, altfel va fii torturat. Aveti mila de Fillerbunny!:( Primele doua volume sunt bune, insa al treilea si ultimul, My Worst Book Yet! il gasesc genial, iar Vaginopolisul se inclina in fata acestei lucrari demna de o Zmeura nu de aur ci de platina. Vad nu numai influente Invader Zim, dar si o viziune psihologica ampla. Cine l-a auzit si/sau vazut pe Slavoj Žižek vorbind despre Alien Resurrection (care in opinia mea e mai bun si decat primul haha) stie ce spun cand amintesc despre imaginea sinelui adusa in fata realitati. Cam asta face si dragalasul iepuras roz. E torturat si intotdeauna intors la forma lui initiala, avand constiinta existentei trecute plus o surpriza pe care nu as vrea sa o stric. Coperta este oricum geniala:

I Feel Sick
De unde putea fi extras personajul principal din I Feel Sick?... A da! Din JTHM. Este vorba de Debi d., de care Nny este indragostit, dar cu toate acestea a incercat sa o omoare. Debi este o artista posedata de pictura ei, care reprezinta o papusa (Sickness ). De-a lungul celor doua volume suntem aventurati in izolarea sa si in lupta pe care o duce impotriva creatiei sale. Are o prietena pisaloaga, care de fapt nu vrea decat sa faca din Debi o persoana "normala". Avand in vedere ca este vorba despre greata existentialista va dati seama ca nu prea ai de unde sa gasesti "normalitate", mai ales ca definitia acestei notiuni nimeni nu o poate da. O scena remarcabila este cea in care Debi aluneca sub vecina sa supraponderala iar acolo are loc o discutie de proporti filosofice intre ea si grasimea vecinei. Grasimea, nu prietena ei, este cea care o duce pe calea cea buna, salvand-o de greata. Asa ca BEWARE! Apropos, opera lui Jhonen a fost colorata de Rosearik Rikki Simons, care va deveni vocea celui mai iubit personaj al lui Jhonen.

Everything Can Be Beaten si Jellyfist
Sunt scrise in colaborare. Prima cu Crab Scrambly si a doua cu Jennifer Goldberg. Din prima am invatat ca ciocanul poate ucide si cioparti. Cam asta se intampla pe tot parcursul volumului, care este destul de mic. Apreciez grafica si coloritul. Despre Jellyfist nu pot spune nimic ca nu am citit-o inca. Dar hai sa trecem la lucruri serioase.

Invader Zim

Zim este irkian trimis pe Pamant doar pentru ca planeta Irk sa scape de el. Trateaza cele mai banale actiuni umane cu exces de energie, ipohondrie si schizofrenie. De aici si fascinatia pentru observatia caracterului uman. Este insotit de un robot stricat - GIR, care este dupa cum spuneam si mai sus cel mai iubit personaj creat de Vasquez. Punct. GIR este inocent in prostia lui. Sunt scene geniale, gen The Doom Song, "Zim:"Why is there bacon in the soap!?" Gir:"I made it myself!" etc. care caracterizeaza seria prin umor si satira. Pentru ca despre satira este vorba. Anticonsumism. Despre manipulare si prostie in masa. Dib este pamanteanul obsedat de fenomene paranormale, de OZNuri si tot felul de scenarii apocaliptice. El este cel care se opune lui Zim, iar de obicei episoadele se scurg prin lupta celor doi. Eu am fost deseori impresionat de maturitatea cu care este abordata seria. Nu la nivelul ca am plans ca Zim si Dib mor din cauza transformarii progresive in carnati, ci ca iti da de gandit asupra schimbarilor din lumea din care facem parte. Numarul de personaje memorabile este enorm, asa ca dati un search pe isohunt pe undeva si umpleti-va hardul cu ZIM. ICE CREAM! Seria animata este blestemata. Lucrarile de consum ale celor de la Nickelodeon au facut ca acest serial sa nu mai existe. Initial au fost planuite 40 de episoade, nerealizandu-se decat 27. Cu toate astea a ramas un cult, prin numarul mare de fani, printre care ma numar si eu.

PS: As putea sa-l numesc pe Vasquez profesorul ideal in ale satirei si umorului negru si l-as face rector Vaginopolis. Dar mi-am amintit de existenta unui profesor comun (Scolex si Vaginopolis) si anume nenea Kurt despre care vom vorbi nu peste mult timp.

Anunt

2008-09-02T23:52:00.000-07:00

Scenariul pentru Vaginopolis IV este gata. La fel si idei pentru Vaginopolis V s-au strans, deja avand o asa-zisa pre-productie. Nu e asta anuntul, pentru ca nu ajuta pe nimeni cu nimic. Anuntul consta in urmatoarele doua puncte:

1. FILM COLAJ
Vaginopolis VI sau Vaginopolis The Movie se doreste a fi un colaj de idei de la diferite persoane. Ideile pot fi de la personaje, la scenarii, la decoruri etc. Eu nu voi face decat sa le unesc, printr-un sistem cat se poate de aleatoriu, asemuind bucati fara nicio legatura. Experimentul sper sa mearga si sa rezulte ceva absurd si prost in maniera lui Ed Wood. Nu rog seriozitate, ci doar consecventa. Ideile se trimit, bineinteles la id-ul radu_chomsky, intrucat nu este indicat ca cineva sa cunoasca o alta idee deja emisa.

2. MARI PERSONALITATI VAGINOPOLIS
Asta se poate numi foarte usor si eroi personali, dar oarecum sunt eroi personali care contureaza ideile Vaginopolis si care aduc prost-gustul la rangul de (hm)... nu stiu exact. De-acum incolo ii voi prezenta consecvent. L-am mentionat doar pe Ed Gein (asta daca v-ati pus intrebarea ce cauta nenea ala pervers pe aici). Vor mai urma, printre altii, si: John Waters (care a fost si motivul Californiei Chicken Rush, adicatelea Waters e parintele fara drept de apel al Vaginopolisului), Ed Wood, Daffy Duck, Peter Lorre, Beatrix Kiddo, Chuck Norris, Jhonen Vasquez, Abracadabra, Kilgore Trout, Cinema Of Transgression, Carmen Maura, Andy Warhol, Peggy Kornegger, Monty Python, George Melies sau Doamna Radu Valeria.

Tineti departe!

Ed Gein - nevinovatul

2008-06-24T05:02:00.000-07:00

Intrucat spiritul Vaginopolis este spiritul comicului, am observat ca personaje ca Joseph Fritzl, Charles Manson sau Andrei Chikatilo ma amuza teribil. Vaginopolis nu are nevoie de controale psihologice, asa ca m-am gandit sa il iau in serios pe Ed Gein si surprinzator (sau nu) il gasesc perfect nevinovat...

Psihopatul controlat de mama sa moarta, Norman Bates, din Psycho, retardatul canibal si drujbar Leatherface din Masacru in Texas, obsedatul transexual Bufallo Bill din Tacerea Mieilor. Uniti, rezulta un personaj infinit mai infricosator, odios si mai ales real. Este sursa din care s-au inspirit filmele, respectiv romanele mentionate mai sus: Edward Theodore Gein. Figura sa nu este acoperita de niciun fel de mit al geniului raului, al vreunui guru sau al vreunei teorii a conspiratiei. Cruditatea patologica, izolarea sociala l-au redus pe tanarul Gein la instinctul animalic si la un sadism nemarginit de care totusi nu poate fi acuzat. Insa inainte de a vedea de ce nu poate fi acuzat, sa facem un periplu prin universul intunecat ce se rezuma la mintea umana si la un grajd din oraselul de fermieri Plainfield, stat Wisconsin.

Tatal – un alcoolic violent. Mama – o bigota obsesiva. Avand in vedere ca avea un frate mai mare, micutul Edward a fost ales de catre mama sa sa ii fie fiica, in loc de fiu. Astfel si-a petrecut copilaria fiind nevoit sa se comporte ca atare, orice contacte cu alti copii fiindu-i interzise. Moartea tatalui si fratelui il aduc la izolarea totala alaturi de mama sa. Adolescenta si-a petrecut-o tot alaturi de mama sa, fiindu-i repetat obsesiv ca a se intalni cu o fata este un mare pacat. In aceasta perioada devine atras de catre mama sa, facand din ea imaginea femeii ideale, ajungand la o dorinta carnala fata de aceasta. La varsta de 39 de ani, Edward Gein ramane orfan. Acest eveniment echivaleaza cu colapsul mintal. Mama lui il va obseda pana la sfarsitul vietii sale, de dincolo de mormant. Imaginea ei, atat de puternica ii va ramane etern in subconstientul lui, formandu-se o afectiune psihica: dubla personalitate, formata din el si mama sa. Demonul matern il conduc spre schizofrenie, obsesie sexuala de schimbare de sex si control al femeilor care i se pareau ca semanau cu mama sa.

Urmeaza o perioada in care studiaza atent corpul uman. Inevitabil, devine atras de profanarea de morminte. Femeile decedate urmand sa devina accesorii vestimentare, bibelouri, partenere sexuale si nu in ultimul rand mancare. Se cunosc doua cazuri de omucidere (dar se pun in discutie alte cinci), in care Gein s-a infruptat din carne proaspata. A fost prins, intrucat era imprudent, actionand comform instinctului, neavand planuri dinainte stabilite.

Surpriza cea mare a fost in momentul in care politia a intrat in casa lui Ed Gein. Printre altele, s-au gasit: jaluzele confectionate din buze, un corset din pielea de pe sani, o inima pe post de sapun, aflata in sapuniera, o curea din sfarcuri, cranii umane, folosite ca scrumiere, farfurii sau sustinatoare pentru pat, sani facuti astfel incat sa poata fi folositi ca pahare, ciorapi din piele, veioze acoperite cu piele, o cutie plina de vulve, pe care Gein obisnuia sa le poarte, o masca formata din pielea fetei. Surpriza cea mare era corpul doameni Worden (omorata de curand), atarnat si decapitat, nemaivand maruntaie, asa cum se poate vedea in fotografia de mai jos.

In spital a fost pacientul exemplar, asa cum ne este prezentat si in Psycho. Cu toate acestea, ce vina poate avea inculpatul Edward Theodore Gein, un rezultat al unei minti diabolice, care la randul sau era una manipulata? Ma intreb asta, intrucat l-am vazut intr-o carte a lui Juan Antonio Cebrian prezentat ca un criminal cu sange rece, dar nu sunt de accord, Ed Gein a fost un psihopat si mai inainte de a fi criminal a fost o victima. In spirit warholian, ce putem intelege din societate este reprezentat foarte bine in urmatoarea imagine:

Intoarcerea Mimului

2008-04-06T03:36:00.000-07:00

Vaginopolis #3 - Intoarcerea Mimului

Pentru doritori, contactati-ma la id-ul radu_chomsky.

Foucault aplicat

2008-03-24T13:48:00.000-07:00

Prezentul este cea mai bună cale de a înţelege istoria şi mai ales schimbările ce nu au loc de-a lungul trecerii timpului. Metoda nu se schimbă, se schimbă decât tendinţa sau mai bine zis decât percepţia. Dacă în perioada aşa-zisă comunistă din România lucrurile se petreceau cam cum ne spune Marin Preda în “Cel mai iubit dintre pământeni”, nu mulţi erau capabili să creadă ce le spunea vestitul scriitor, cu atât mai mult cu cât se petrecea într-un sistem totalitar, în care individul ştia că i se ascund anumite lucruri, astăzi în lumea capitalismului şi al globalizării avem de-a face cu un fenomen similar. Sunt lucruri pe care le aflăm sau auzim, dar nu ni s-au întamplat nouă, aşadar nu sunt adevărate, sau sunt cel mult nişte excepţii. Ne raportăm la atrocităţile sistemului trecut, dar uităm un lucru: democraţia trebuie să câştige controlul prin alte căi decât totalitarismul. Se renunţă la forţă şi atacă ideologia, manipulează, îndobitoceşte. De curând am luat la cunoştinţă un caz al unui Franz K. modern, şi anume Moldoveanu Mihai, blog ce îl puteţi citi aici http://moldoveanumihai.blogspot.com.

Pisica

2008-02-11T14:36:00.000-08:00

Vaginopolis #2 - Pisica

Pentru doritori, contactati-ma la id-ul radu_chomsky.

California Chicken Rush

2008-01-05T11:45:00.000-08:00

Vaginopolis #1 - California Chicken Rush:

Pentru doritori, contactati-ma la id-ul radu_chomsky.

Bine aţi venit, bine veţi pleca!

2007-12-30T02:37:00.000-08:00

Vaginopolis este un grup pseudo-cineast care încearcă să exprime un protest social prin intermediul artei. Grupul şi vederile sale de stânga protestează împotriva modernităţii, capitalismului şi violenţei manifestate prin orice cale. Cuvântul de ordine este Satira. Nu ne luăm prea în serios, doar din când în când.

De-a lungul acestui blog voi enumera şi expune mari personalităţi care au marcat şi au făcut posibilă apariţia Vaginopolis, dar numai raportate la Vaginopolis şi gunoiul pe care îl crează, numindu-l artă. În acelaşi timp voi afişa motive, personaje şi fapte (inutilo) măreţe ale filmelor Vaginopolis.